atâtea posibilităţi de informare încât sunt prea lenoasă pentru a gândi de una singură
la ce bun să mă frământ, să caut modalităţi de exprimare a chestiilor care le-a scris sau spus altcineva?
la ce bun să încerc să vad lucrurile cu ochii mei dacă alţii le-au vazut deja şi le-au interpretat pentru mine?
lenea asta face din mine un tomberon în care socetatea aruncă adevăruri
şi eu le rumeg şi le înghit şi spun că sunt ale mele atunci când mi se cere părerea, la o bere, aşa lejer şi detaşat
e aşa un marasm să nu mai ai voinţa, curajul sau puterea de a expune o părere pertinenta
nu pentru că nu ai argumente sau pentru ca nu cunoşi problema suficient de bine
problema e in mine
cum să n-o cunosc?
dar alţii o fac aşa fine
şi mi-i aşa lene încât prefer să las pe seama lor trăirile şi fericirea care o poate aduce clipa
şi eu vegetez într-un ocean de nespuse, neauzite, nevăzute, netrăite...